Poate că vi se pare ciudată această denumire, dar ea are menirea de a ne reaminti că apetitul speciei noastre pentru friptura și ciorba din frumoasa reptilă a produs declinul ei absolut catastrofal, de la câteva sute de milioane, la aproximativ o sută de mii…
Țestoasa de care vorbim astăzi încă nu a fost observată în apele noastre teritoriale, deși prezența ei a fost dovedită în Marea Neagră. De trei ori mai exact: în noiembrie 1898 în dreptul unei localități bulgărești, iar în decembrie 2009 și octombrie 2014 în largul coastelor turcești.
Deci putem spera ca în viitorul apropiat un exemplar hoinar din Mediterana să apară și pe una din plajele noastre mai sălbatice.
Midia, Corbu, Vadu …Țestoasa de supă (Chelonia mydas)
Deși seamănă cu țestoasa de mare la fel cum țestoasa dobrogeană aduce cu cea bănățeană, cel mai sigur mod pentru a le diferenția este să numărăm plăcile costale de pe o singură laterală. Dacă sunt cinci, atunci este Caretta caretta. Dar dacă sunt doar patru, am dat lovitura – Chelonia mydas!
Plăcile costale
În cazul în care doriți să aflați mai multe despre biologia și conservarea acestei minunate țestoase marine, atunci vă recomand cu căldură această carte:
Trebuie să recunosc că m-am îndrăgostit de micuțele șopârle. Și din octombrie am stat cu gândul doar la momentul ieșirii lor din hibernare, pentru a le revedea, fotografia și contempla.
Apoi în martie a început ingineria socială așa că am fost nevoit să mai aștept încă două luni. Dar mi-am jurat că pe 15 mai voi fi la dragele mele cățărătoare, ceea ce s-a și întâmplat. Părea de necrezut să stăm toată familia înconjurați de gecko, ascultând ciușii. La fel de ireal părea și faptul că eram afară după ora zece. Și fără declarație!
Animalele au trecut cu bine de iarnă, iar habitatul este intact. Singura problemă din zonă, în opinia mea, este reprezentată de pisicile lăsate libere, care, deși nu par, sunt una dintre cele mai mari amenințări la adresa herpetofaunei (și avifaunei) urbane la nivel global.
Mediodactylus danilewskii, fotografiat de la câțiva metriMediodactylus danilewskii, fotografiat de la câțiva centimetriPrima regulă a dresajului: gecko e prieten, nu gustare 😉
În concluzie, dacă iubiți păsările sălbatice, broaștele și șopârlele, nu lăsăți pisicile de casă să umble creanga pe străzi.
Ieșiți voi, bucurați-vă de natură și de libertate, până nu redevine ilegal.
Greu de crezut, dar unul dintre cei mai interesanți amfibieni de la noi a ajuns să fie preț de câteva secole și unul dintre cele mai hulite și persecutate animale.
Broasca rugoasă brună (Bufo bufo)
Majoritatea copiilor râd acum la auzul poveștilor cu broscoi magici care dau râie sau negi celor ce îndrăznesc să îi atingă, dar mulți bunici încă se jură că este purul adevăr; ba chiar o mătușă de a unui vecin de-al lor a pățit-o când erau ei tineri și plecau cu caprele pe deal.
Suntem însă în secolul XXI și trebuie să ne fie foarte clar că Pământul nu este plat, pisicile negre nu aduc ghinion, cucuvelele nu prevestesc vreo moștenire și broaștele nu au râie.
Broasca rugoasă brună (Bufo bufo)
Dar de unde să fi provenit acest mit?
Teoria mea are legătură cu ocupația străveche a locuitorilor țării noastre și anume păstoritul. Săracii țărani de odinioară munceau foarte mult cu și pentru animalele din ogradă. Le tundeau, le mulgeau, le hrăneau și le plimbau. Problema este că în acele timpuri îndepărtate igiena personală nu era primordială. Și nu doar în rândul păstorilor.
Drept consecință, un acarian parazit exclusiv pe mamifere, numit Sarcoptes scabiei, o ducea la la fel de bine pe pielea unui cioban ca pe a unei capre, a unui câine sau a unui porc. Iritațiile astfel dobândite erau inestetice și enervante.
În același timp, pentru a face loc satelor și pășunilor, multe păduri au început să fie defrișate. Se dorea mai mult pământ arabil dar și un număr mai mic de lupi. Așa că în marginea codrilor au răsărit adăposturile vitelor, cu grămezile lor de furaje și bălegar, adevărați magneți pentru insecte. Iar acele insecte au atras, ați ghicit, amfibienii din pădure, printre care și broaștele Bufo.
Având pielea bogată în glande tegumentare, broasca maronie găsită dormind într-o grămadă de lemne a fost paratrăsnetul perfect pentru frustrările ciobanului cu pielea vrașite. Doar nu era să dea vina pentru bubele și mâncărimile sale pe vitele care îl hrăneau și îl îmbrăcau sau pe câinii care îi păzeau agoniseala. Și așa a ocărât-o ca broască … râioasă.
Broasca rugoasă brună (Bufo bufo)
Să vedem ce e cu negii acum.
Cu toții știm că arată ca niște protuberanțe ale pielii, preponderent închise la culoare. Mai puțin cunoscut este faptul că resposabil pentru apariția lor nu este deochiul, blestemul sau broscoiul, ci un virus. Și nu un virus care este prezent pe broaște ci unul specific nouă, virusul papiloma uman. Iar cea mai bună metodă pentru prevenirea infecțiilor este, evident, igiena cea neglijată în trecut.
HabitatCamuflaj
Frumoasa broască rugoasă brună (Bufo bufo), cu ochii ei ca de chihlimbar, este răspândită în toate județele României unde populează pădurile întinse de foioase și de amestec.
Una din trăsăturile cele mai deosebite ale acestei specii nu este însă pielea, ci migrația de primăvară. Broaștele utilizează un habitat pentru activitatea terestră și hibernare iar un altul pentru reproducere. Astfel că după terminarea iernii și topirea zăpezilor călătoresc și câțiva kilometri în căutarea bălților temporare unde vor depune șiragurile cu mii de ouă.
Iar în timpul acestor migrații masive are loc și acuplarea, perechile formându-se înainte ca partenerii să ajungă în apă.
PerecheDepunera ouălor
Un alt mit, de această dată inofensiv, legat de peregrinarea din primăvară ar fi că mamele își cară puii în spate. 🙂
Dacă vreți să aflați mai multe despre fascinanta lume a broaștelor mici și mari, terestre sau arboricole, diurne și nocturne, atunci vă recomand această minunată carte:
The Book of Frogs – A Life-Size Guide to Six Hundred Species from Around the World (click pentru link)
Cam toată lumea știe ce este salamandra (Salamandra salamandra), și anume o mică șopârlă veninoasă, unică în lume datorită rezistenței sale neobișnuite la temperaturi foarte înalte.
Salamandra (Salamandra salamandra)
Dacă afirmația de mai sus nu ți-a ridicat niciun semn de întrebare, atunci e musai să citești acest articol până la capăt. Iar dacă crezi că știi deja totul despre ele, eu zic să arunci totuși un ochi peste rândurile care urmează, s-ar putea să fii surprins.
1. Salamandra (numită și solomâzdră sau șulemendriță) nu este o șopârlă. Este un amfibian și nu o reptilă, adică nu are solzi ci pielea umedă. Practic e un fel de broască cu coadă.
2. Deși chiar și în unele cărți de specialitate se spune acest lucru, nu este un animal veninos. Salamandra este de fapt otrăvitoare. Ceea ce înseamnă că nu injectează toxine prin intermediul mușcăturii, ci pielea ei conține substanțe care pot creea probleme celor care vor să o mănânce.
Răspândirea în România
3. Săraca ființă nu este rezistentă la foc și nici nu se naște din jăratic. Originea mitului este următoarea: trăind predominant în pădurile de fag exploatate pentru lemne de sobă și hibernând în stive de bușteni, anumite exemplare sfârșeau aruncate în foc împreună cu butucii printre care dormeau și astfel cu ultimele puteri încercau să se salveze din vatră.
Habitat
4. Salamandra nu depune ouă în bălți ca alți amfibieni, ci eliberează în zone line ale pârâurilor câteva zeci de larve acvatice care respiră prin branhii externe. Am putea spune că naște dar mai corect ar fi să zicem că este ovovivipară. Adică puii ies din ouă cât încă acestea se află în interiorul mamei, apoi sunt expulzați.
5. Nu este bună înotătoare și se poate îneca în apă adâncă. Adulții nu prea au treabă cu apa, în afara femelelor care intră doar cu partea posterioară a corpului în pârâuri. Așa că nu este deloc indicat să le facem un bine mutându-le în cel mai apropiat lac.
6. Cu siguranță este cea mai cunoscută specie de salamandră din Europa dar nu singura. Mai există altele opt. Unele complet negre, altele în întregime portocalii. Și toate sunt adevărate bijuterii ale naturii.
Salamandra (Salamandra salamandra)
7. Salamandra nu este chiar micuță, ci din contră. Adulții depășesc frecvent douăzeci de centimetri și pot atinge chiar 28 cm.
8. Aceste ființe nu sunt atât de efemere pe cât se crede. Lăsate în voia lor trăiesc peste două decenii, existând și cazuri când au atins cincizeci de ani.
9. Desenul fiecărui individ este unic, precum amprentele noastre. Astfel că exemplarele pot fi recunoscute de către naturaliștii care le îndrăgesc sau le studiază.
10. Salamandra este o specie vulnerabilă, trecută în Cartea Roșie a Vertebratelor din România. Defrișările masive din Carpați și managementul defectuos al pârâurilor distrug populații întregi. Trebuie să avem mai multă grijă de pădurile noastre.
În concluzie, orice întâlnire cu delicata salamandră trebuie să fie un mare prilej de bucurie!
Cel mai rapid șarpe de la noi își folosește viteza pentru a alerga în legea lui după șoareci și șopârle prin sudul țării, nu pentru a urmări oamenii cu ofidiofobie.
Șarpele de stepă (Dolichophis caspius)
Din când în când gonește și după parteneri și păsări, dar niciodată după pașnicii naturaliști.
Însă chiar și această adaptare nu îi este din păcate suficientă pentru a fugi din calea automobilelor sau a vreunui localnic cu sapa în mâna pus pe fapte de vitejie, marcat de toate miturile care circulă în jurul speciei.
Habitat dobrogean
De-a lungul timpului șarpele de stepă a fost cunoscut în popor sub multe alte denumiri: șarpe sur, balaur mic, șarpe de dudău, șarpe de sadină, șarpe rău sau șarpe cu abdomen galben.
Și nici zoologii nu s-au lăsat mai prejos, plimbându-l de-a lungul secolelor prin câteva genuri, specii și subspecii până să se hotărască la Dolicophis caspius: Zamenis gemonensis, Hierophis caspius, Coluber jugularis.
Important este că vorbim despre un șarpe frumos, de talie mare, neveninos, cu coadă lungă și cap relativ mic, incapabil de a înghiți vaci, câini sau copii. Dorsal este gri-maroniu fără pete, pe burtă este alb-gălbui, iar juvenilii prezintă și dungi transversal pe spate. Adulții au dimensiuni cuprinse între 120 și 200 cm, excepțional mai mult.
Șarpele de stepă (Dolichophis caspius)
Trăiește în habitate deschise precum pante stâncoase, râpe și liziere de păduri, dar uneori mai pătrunde și în zonele urbane pentru a se înfrupta din șobolanii care infestează orașele.
Juvenil
Șarpele de stepă este considerat o specie vulnerabilă, cu o populație de câteva mii de indivizi răspândită din Banat până în sudul Moldovei și Dobrogea iar principalele amenințări la adresa sa sunt distrugerea, degradarea și fragmentarea habitatelor prin extinderea suprafețelor agricole, la care se adaugă mortalitatea în traficul rutier și uciderea deliberată.
Județele cu prezență confirmată
Bucurați-vă așadar când vedeți unul sorindu-se dimineața pe ruinele unei cetăți de la malul marii sau cățărat într-un arbust.
Histria
Atâta timp cât îl veți atinge doar cu privirea vă promit că nu își va mușca coada pentru a se transforma într-un cerc care să vă fugărească, nu vă va trage după el într-un bârlog plin cu nestemate și nici nu își va folosi ochii mari pentru a vă hipnotiza.
Iar dacă la fel ca mine considerați șerpii ca fiind frumoși si fascinanți, nicidecum răi sau șireți, atunci vă recomand din toată inima această carte:
The Book of Snakes de Mark O’Shea (click pentru link)
